Francul elvețian, desemnat de codul ISO CHF, este considerată una dintre cele mai stabile și de încredere valute din lume. Această unitate monetară, introdusă oficial în circulație în 1850, joacă un rol important nu numai în economia elvețiană, ci și în Liechtenstein.
Perioada de până la francul elvețian
Contextul istoric al francului elvețian datează din 1798, când în Elveția existau aproximativ 75 de organizații de monedă, ceea ce a condus la existența a 860 de tipuri diferite de monede de diferite valori și greutăți. Aceste monede au inclus taleri din orașe precum Berna, Basel, Zurich și Geneva.
În Vechea Confederație Elvețiană, în timpul secolului al XV-lea, erau folosite monede mici cunoscute sub numele de „batzen” sau „hellers”. Cu toate acestea, aceste monede au fost în cele din urmă înlocuite cu altele, iar în diferite perioade au fost bătute monede de aur în Elveția și folosite ca mijloc de schimb pentru bunuri precum grâul sau animalele.
În 1798, a fost introdus un nou sistem monetar, bazat pe talerul bernez și echivalent cu șase grame și trei sferturi din greutatea argintului fin. Deși francul a rămas în circulație până la prăbușirea Republicii Helvetice în 1803, el a devenit baza pentru monedele mai multor state membre ale Confederației Elvețiene Reformate.
Introducerea francului elvețian
O răsturnare istorică a avut loc în 1850, când francul elvețian a fost introdus în circulație, înlocuind toate formele anterioare de plată și devenind moneda oficială a țării. Inițial a fost fixat la 4⅓ franci francezi, dar după Primul Război Mondial, Elveția și-a adoptat propria politică de curs valutar. Până în 1945, francul elvețian a devenit pe deplin convertibil față de toate valutele și a fost susținut de rezerve de aur, care i-au asigurat stabilitatea până în 1975.
Următoarea etapă importantă din istoria francului elvețian este asociată cu Constituția federală elvețiană din 1848, care prevedea că numai guvernul federal avea dreptul de a emite monedă în țară. Prima lege monetară federală, adoptată de Adunarea Federală în mai 1850, a stabilit francul ca monedă oficială a Elveției.
Între 1865 și 1920 a fost creată Uniunea Monetară Latină, unind Elveția, Franța, Belgia și Italia, unde valoarea monedelor tuturor celor patru țări era legată de prețul argintului. Francul elvețian a fost inclus și în schema de schimb valutar de la Bretton Woods după al Doilea Război Mondial și a rămas în acel sistem până la începutul anilor 1970.
Până în mai 2000, cursul de schimb CHF a fost legat de prețul aurului. Francul elvețian este renumit pentru fiabilitatea și stabilitatea sa datorită politicii de inflație zero a Băncii Centrale Elvețiene și independenței politice a țării. În perioadele de criză politică și economică, precum criza din 2008, acesta devine un bun valoros, câștigând porecla de „refugiu sigur”. Cu toate acestea, trebuie menționat că nu are statut de monedă de rezervă.
Situația actuală și aplicarea pe piețele financiare
Astăzi, francul elvețian rămâne una dintre cele mai stabile valute din lume, adesea văzută ca un activ sigur în vremuri de incertitudine politică sau economică.
Datorită poziției geopolitice neutre a Elveției, moneda sa nu a suferit devalorizări majore, ceea ce o face atractivă pentru investitorii care caută un depozit de valoare de încredere.
Francul elvețian este, de asemenea, utilizat pe scară largă în tranzacțiile internaționale și este considerat o modalitate fiabilă de a transfera fonduri în străinătate. Ratele scăzute ale inflației și independența politică ale Elveției îi susțin statutul de „refugiu sigur” în lumea finanțelor.
Istoria francului elvețian demonstrează puterea și fiabilitatea acestuia, făcându-l un activ atractiv pentru comercianți și investitori care caută conservarea capitalului și protecție împotriva fluctuațiilor valutare.