În 1816, a fost introdus etalonul de aur, care a fost menținut până în 1914, declanșarea Primului Război Mondial. Lira sterlină a fost evaluată sau „legată” la alte valute pe baza valorii sale relative în termeni de aur. Exista obligația ca băncile să poată, la cerere, să schimbe toate bancnotele emise cu valoarea etalonului aur în aur.

În 1821, convertibilitatea bancnotelor a fost reintrodusă. Perioada de restricții a durat până în 1821, după care suveranii de aur au luat locul de 1 și 2 lire sterline. A fost perioada de restricții care l-a determinat pe dramaturgul și deputatul irlandez Richard Brinsley Sheridan să numească cu furie Banca „... bătrâna doamnă a orașului”, iar caricaturistul James Gillray, bătrâna de pe Threadneedle Street.

În 1825, Banca Angliei a suferit o pierdere a rezervelor sale, iar suveranitatea sa a fost redusă la ultimii 100.000. Soții Rothschild au debarcat o navă la Falmouth și au injectat 150.000 de suverani în Banca Angliei într-o singură zi, evitând cu strictețe suspendarea plăților și a retragerilor.

Numele familiei Rothschild și afacerea acesteia va fi menționat în mod repetat și împletit cu istoria băncii și cu o serie de momente cheie din guvernul britanic când Banca Angliei nu a putut să ajute sau să acționeze suficient de repede pentru a-și ajuta propriul guvern. Puterea și importanța capitalului privat în secolul al XIX-lea și bazele piețelor financiare pe care ne bazăm cu toții astăzi, au depășit adesea guvernele și monarhii pe care i-au servit.

Local Bankers Act 1826 a permis înființarea de bănci pe acțiuni care emit bancnote cu mai mult de șase parteneri, dar nu pe o rază de 65 mile de Londra. De asemenea, actul a permis Băncii Angliei să deschidă sucursale în marile orașe de provincie, oferindu-i mai mult spațiu pentru a-și vinde bancnotele.

Actul privind Carta Bancară din 1825–1826 a deschis în cele din urmă posibilitatea ca multe noi societăți pe acțiuni să fie formate fără a fi nevoie de o Cartă Regală. Mai întâi au înflorit în afara Londrei, apoi în Londra și în împrejurimile sale.

În 1826, băncile provinciale engleze, care erau societăți pe acțiuni, au putut, sub supravegherea Băncii Angliei, să emită propriile bancnote. Acest lucru s-a întâmplat după falimentul multor bănci din țară.

Actul privind Carta Bancară din 1833, împreună cu liberalizarea dreptului băncii de a stabili ratele dobânzilor, acest act a făcut ca bancnotele Angliei să aibă curs legal. Bancoanele au devenit mijloc legal de plată pentru toate sumele de peste 5 lire sterline în Anglia și Țara Galilor, astfel încât, în cazul unei crize, populația să fie în continuare pregătită să accepte bancnote și rezervele lor de aur să fie protejate.

Crizele bancare ulterioare din 1836 și 1839 l-au determinat pe Robert Peel să limiteze emiterea de bancnote exclusiv la Banca Angliei pentru a crea o piață și o ofertă monetară mai stabile.

Actul privind Carta Bancară din 1844 a soluționat disputele cu privire la proporția de aur care trebuia stocată. Aceasta facea încă parte din obligațiile băncii cu privire la bancnotele pe care le emite și le circula pe piață. În 1844, s-a decis ca cantitatea de aur să depășească cantitatea de bancnote emise. Noile bănci nu și-au mai putut emite propriile bancnote.

Primele bancnote tipărite în întregime au apărut în 1853, eliminând nevoia casieriei de a introduce numele beneficiarului și de a semna fiecare bancnotă separat. 1857 și 1866 rezervele de colaps ale Băncii în raport cu nivelul rezervelor de aur urmau să fie suspendate.

O serie de crize bancare au continuat în secolul al XIX-lea, iar odată cu deteriorarea climatului economic, raportul dintre depozitele de aur deținute și deținute în raport cu bancnotele emise a scăzut adesea.

O operațiune de salvare sub forma unui fond garantat pentru băncile de pe Square Mile a fost înființată de către guvernatorul Băncii și au fost promise peste 17 milioane de lire sterline, majoritatea fiind date băncilor pe acțiuni acum puternice.

Va continua...